# O altfel de lecţie
O ţară sumbră şi urâtă… tot mai greu de înţeles şi chiar de salvat. O ţară nărăvită, cernită de durere dar şi de prostie, care îşi calcă valorile în picioare. Vedem şi simţim asta la orice pas şi- din păcate aşteptăm (DOAR!) să se întâmple „ceva”, cândva. Să facă… CINEVA (CINE?) ceva pentru noi, în numele nostru. În rest ne văităm şi ne arătăm cu degetul, unii pe alţii.
Avem nevoie de lecţii, de binecuvântare, de înţelepciune… Poate, nu vrem să recunoaştem, dar, altfel, suntem condamnaţi…
De aceea, m-am gândit… să vă împărtăşesc, dragi cititori, o experienţă personală pe care, asemenea Meşterului Manole, am zidit-o în suflet, adânc… spre a-mi lua… atunci când am nevoie… apă vie. Într-o lume atât de rea şi rece…
Primii paşi
Era… primăvară, în 2005. Primesc la redacţie o invitaţie de la Prefectura Prahovei, pentru ultima zi a săptămânii: „Prefectul are onoarea să vă invite la evenimentul „Seară Prahoveană” găzduit de Casa Regală a României, la Palatul Elisabeta. Vineri, la ora 17.00”. M-am albit. Adică… eu, un simplu jurnalist din provincie, la… Casa Regală? Abia citeam şi mă dezmeticeam. Cum să mă port? Ce şi cum să întreb? A, şi mai ales, să nu uit că trebuie să mă adresez cu… Alteţă şi Maiestate…! M-a cuprins, firesc sau nu… o emoţie cumplită, dar care mă însenina… număram clipele, orele… Faţă în faţă cu… REGELE? Cu… Principesa Margareta? Cum mai erau vreo trei săptămâni până la Paşti, m-am gândit că… e cel mai frumos cadou pe care mi-l făcea iată, profesia de jurnalist.
Timp de câteva zile mă tot consultam cu colegele din presă cum să ne îmbrăcăm, cum să ne purtăm… şi ne visam,cu mari emoţii, făcând reverenţe, într-o sală de bal. Mă simţeam din nou, copilăreşte, hoinărind prin poveştile pe care mi le spunea, demult bunica…
Iată a venit şi ziua cea mare. Mă invidiau toţi colegii de redacţie… iar nerăbdarea îmi dădea fiori…
La ora 15.30, am plecat, cu ceilalţi colegi din mass-media prahoveană, cu microbuzul Prefecturii. Aflasem, între timp, că erau invitaţi, acolo, toţi directorii de instituţii din judeţ, primari, oameni de vază, dar şi ambasadorii acreditaţi la Bucureşti şi rude ale Majestăţii Sale, Regele Mihai, de la Casele Regale din Europa…
Am ajuns. Palatul… pe care, recunosc, nu-l văzusem niciodată, nu era nicicum unul imens, ameţitor, cu turnuri şi ziduri colosale. Mai curând, o vilă… elegantă, spaţioasă, cu grădină plină de iarbă proaspăt cosită, ascunsă undeva, între Muzeul satului şi Herăstrău, pe Kisselef.
Am coborât, aproape tremurând… totul mirosea a trandafiri. Nu ne-a controlat nimeni de arme. Un domn fin, voinic, cu o uniformă superbă, ca dintr-o fotografie de epocă, ne-a întâmpinat zâmbind: BINE AŢI VENIT! Un altul, apoi, ceva mai în vârstă,ne-a condus. Am trecut pe o alee pietruită, apoi, undeva, la parter, am intrat într-un salon de marmură, cu geamurile foarte joase, cu un şemineu blând şi două tablouri în mărime naturală ale Majestăţilor Lor, Regele Mihai şi Regina Ana. Într-un minut, încăperea s-a umplut. Sclipeau aparatele foto de blitz-uri şi nimeni nu îndrăznea să spună vreun cuvânt. După vreo cinci minute, din dreapta mea, pe o uşă sculptată în lemn, a intrat Principesa Margareta. Simplă, frumoasă, delicată. Într-un costum taior. A trecut chiar pe lângă mine. S-a oprit, mi-a zâmbit şi mi-a şoptit… aproape râzând: „Ştii, noi numai suntem ca în basme, prinţese cu voal şi coroane… suntem moderni, asta e lumea. Bine ai venit!” Nu, nu îmi reveneam.. Ce simplu, ce frumos… poate cea mai delicată şi sinceră carte de vizită. Ajunsă undeva, în faţă, la microfon, ne-a anunţat că în două minute „Va sosi şi tata. Vă mulţumesc că aţi venit!”
REGELE
Aşa a fost… Imediat a sosit Majestatea sa, însoţit de regina Ana, de Principele Radu, de rudele Majestăţilor lor şi alţi oficiali ai Casei Regale. Demn, fin, înalt ca bradul şi binevoitor, Majestatea sa a ţinut un discurs scurt dar fermecător. Motivându-şi intenţia de a facilita un dialog eficient între autorităţile din Prahova şi ambasadorii acreditaţi la bucureşti spre binele judeţului. Cu vocea sobră dar liniştită, Majestatea sa ne-a amuţit pe toţi, celelalte discursuri.. aproape au pălit… totul nu a durat decât vreo două ore… La final, conform ritualului, am trecut să-l salutăm pe Majestatea Sa. Pentru mine, recunosc , a fost un moment special. O fracţiune de secundă cât istoria. Am făcut o reverenţă, aşa cum repetasem de 100 de ori acasă şi am dat mâna. Am spus, sufocată, „Bună seara, Maiestate. Ştiţi, unchiul meu… v-a fost profesor de schi, la Sinaia, la Vânători de Munte”. Mi-a oferit un zâmbet: „ Da? Mă bucur. Bine aţi venit”….
Apoi m-am retras lângă colegii din presă. Amuţisem. Urma… invitaţia la cină. La un moment dat, Alteţa sa, principesa Margareta s-a apropiat şi ne-a spus: „Vă rog, îndrăzniţi, veniţi la masă… haideţi să luaţi ceva, să vă răcoriţi şi să mâncaţi, sunteţi obosiţi, de pe drum, haideţi în sufragerie!” Am îngăimat: „Păi, trebuie să îl aşteptăm pe Majestatea Sa… (încă vorbea cu primarul de atunci al Ploieştiului). Nu se face să…” Ne-a răspuns cu acelaşi zâmbet, ca o soră mai mare, grijulie: „Ei, lăsaţi-l pe tata O să vină! Vouă vă e foame, vă e sete… haideţi!” N-a, avut încotro şi… am urmat-o”.
Cina
Am intrat într-o sală aproape la fel de mare… cu mobilă sculptată în lemn… În mijloc, pe o masă imensă, tot felul de mâncăruri îmbietoare… gătite în casă, „de tanti de la bucătărie!”, cum ni s-a spus. De la ardei de post umpluţi cu orez şi ciuperci coapte, la delicatese cu iz tradiţional sau occidental, după pofta inimii. Pateuri, sufleuri, fripturi, pişcoturi de casă, prăjituri, fursecuri, plăcinte, sarmale, sucuri, băuturi fine. Totul asortat cu tacâmuri delicate filigranate în argint, cum numai în cărţile vechi, cu poveşti, văzusem. Toată lumea înfrupta, toată lumea vorbea cu toată lumea… Toţi se bucurau… Parcă eram, laolaltă o mare familie. Asta am simţit. Brusc, mi-a fulgerat o idee şi n-am avut linişte până s-o aplic.
Invitaţia
Mi-am făcut curaj. M-am apropiat de Alteţa sa, Principele Radu şi am îndrăznit: „ Ştiţi, Alteţă, vă rog sa îmi permiteţi să vă propun un subiect… având în vedere că suntem în postul Paştelui şi că lumea vrea să vă cunoască, să afle cât mai mult… vă propun un interviu… „Cum îşi petrece familia regală sărbătorile”, când puteţi şi aveţi timp…” Mi-a răspuns pe loc: „Desigur. Vă dau adresa mea de mail şi… stabilim de comun acord. Să veniţi într-o zi, să stăm de vorbă pe îndelete. Cu mare plăcere” Îmi venea… să sar în sus. Dar m-am abţinut…
La plecare, luându-mi „la revedere”, le-am spus că m-am simţit „ca acasă”. Au zâmbit şi m-au încredinţat: „cu siguranţă ne vom revedea!”
A fost superb… chiar în noaptea aceea am scris articolul pe nerăsuflate, fără să uit… promisiunea interviului…
Ajun de Paşti
Între timp, am primit un telefon de la secretariatul Principelui Radu cu Rugămintea de a trimite prin poştă ziarul, cu ceea ce publicasem. Firesc. Nici nu am stat pe gânduri… Abia ai pe urmă avea să vină… surpriza.
Vineri, cu o zi înainte de Sâmbăta Floriilor, trimit pe mail o felicitare Pentru Onomastica Principesei Margareta. Coincidenţă. În acelaşi timp, telefon de la secretariatul Principelui, cu rugămintea de a merge luni, la ora 11, pentru interviul promis. Mi se spune să îmi aranjey programul de aşa manieră, să pot apoi rămâne la masa de prânz. Iarăşi emoţii… gânduri… Mă duceam în casa… unor prieteni. Aşa simţeam.
Cum, însă, se apropia marea sărbătoare a Învierii, nu puteam pleca aşa, cu mâna goală! Am fugit la biserică şi, primind, întâi, binecuvântare de la Părinte, am cumpărat o icoană frumoasă- să o duc în dar.
Interviul
Luni, conform programului, am fost la 10.50 la poarta Palatului. O doamnă suplă, m-a condus sus, la etaj, într-un birou, rugându-mă să aştept câteva minute. Într-adevăr, nici n-am clipit, că am şi auzit paşi pe coridor. I-am auzit vocea alteţei sale: „Bună dimineaţa, vă rog să mă scuzaţi”. M-a poftit în biroul personal. O încăpere caldă, luminoasă, plină de mobilă veche, garnistă cu bibelouri asemenea- amintiri de familie. Am rămas şocată. Undeva, în dreapta, pe rafturile unei biblioteci arhipline atârna, ca o efigie… articolul scris de mine… ca urmare a primei vizite. Aproape mi-au dat lacrimile de bucurie.
M-a invitat Alteţa sa la o măsuţă rotundă, antică, artistică. Am început să vorbim. Ca doi vechi prieteni. Nu înainte de a o chema, generos pe Tanti, cu cafeaua, laptele şi plăcinta cu brânză. Totul aşezat în porţelanul cel mai fin, filigranat, ca şi linguriţa de argint, minusculă. Dintr-o doicioară ca de jucărie, Principele, cu mâna lui, mi-a turnat lapte proaspăt. M-a îndemnat, apoi, să cer… dacă îmi place. Am vorbit, mi-a povestit… i-am mulţumit. La un moment dat, când tocmai îmi destăinuia cu nesaţ, ce frumoasă (într-adevăr!) e familia Majestăţii Sale, Regele Mihai, uşa biroului s-a zgâlţâit. Un mormăit prelung şi blând. M-a avertizat să nu mă sperii. Apoi… a intrat un câine imens. Cât un saintbernard uriaş… numai că… fără vreo rasă. Blănos şi simpatic. Mi-a fost recomandat printre zâmbete: El e Ursus, e câinele nostru… A cam… crescut. E de pe stradă. Când a revenit prima dată, Majestatea sa în România, a dat cu maşina peste el din greşeală. L-a luat. Acum e câinele nostru. Suntem prieteni… M-a făcut să râd…
Apoi am terminat în tihnă interviul. La plecare, Alteţa sa… nu m-a lăsat să plec oricum, bucurându-se de icoana ce o dăruisem. S-a dus în bibliotecă şi mi-a adus o carte. Scrisă chiar de mâna sa. O carte superbă, autobiografică, din care îmi voi permite să reproduc… doar un mic fragment.
„Ziua de 7 iunie 1996 a fost prima mea aniversare petrecută la Versoix, în mijlocul celor care aveau să devină familia mea şi în a căror Familie urma să intru. Regele şi Regina au aşezat pe masa de prânz, alături de farfuria mea, o ramă de argint, care avea în loc de fotografie, un carton albastru, cu semnăturile lor şi deasupra cuvintele „la mulţi ani”.
Eram un actor român la curtea regelui exilat, care făcuse acte de eroism la 23 august 1944. Eu învăţasem la şcoală, ca pionier, că la aceeaşi dată, „boierii, cruzi vânzători de neam, jefuiau ţara, mână în mână cu dinastia de Hohenzollern”. Nu ştiam pe atunci, în anii 60, că peste trei decenii, urma să port şi eu numele de Hohenzollern”…
Am plecat… ferictă, bogată… Nu pentru că aveam un subiect atât de spectaculos, ci pentru că ştiam, acum, ce frumoasă e familia regală. Mă simţisem ca între rude. Paşnic.
Încă o sărbătoare
De atunci, firesc, ne scriem la fiece sărbători… Anul trecut, la împlinirea a 50 de ani a Principelui Radu, am fost invitată, (nu în calitate de jurnalist, ci de… prieten) împreună cu fiul meu, la Garden Party, organizată cu acest prilej… A fost superb… într-o atmosferă emoţionantă, am regăsit elita României şi am învăţat: „spune-mi cu cine eşti prieten, ca să-şi spun cine eşti” I-am regăsit acolo pe fostul premier Călin Popescu Tăriceanu, pe Ion Iliescu, pe Dan Puric, pe Cristian Ţopescu şi Ivan Patzaichin, pe comentatorul şi analistul Valentin Stan, pe cântăreaţa Mihaela Mihai, şi mulţi alţii… am văzut copii invitaţi de la diferite şcoli din ţară, dar şi veterani de război decoraţi, medici, actori, studenţi…
L-am văzut pe Rege dând mâna şi vorbind cu toată lumea, însoţind sărbătoritul la orice pas… ca un tată protector…
